joi, 26 noiembrie 2009

toamna cu parfum de femeie...

Nu exista anotimp care sa rascoleasca mai mult un suflet ca toamna . Nu exista culori mai bine definite in jurul tau ca in dupa-amiazele de Octombrie timpuriu, cand soarele isi face de cap printre frunzele ce se zbenguie nelinistite de iminenta sosire a iernii, la picioarele tale. Nu exista sentimente mai bine conturate si traite ca in zilele de toamna, atunci cand parfumul unei femei de care iti pasa iti inunda fiinta si sufletul. Nu exista cuvinte care sa poata reda intreaga dimensiune a sentimentelor ce te napadesc atunci cand stai si respiri acelasi aer cu cea care ti-a adus parfumul in suflet. Si totusi, din curcubeul de simtiri care te poseda, unul se iteste mai tare, da din coate sa iasa in fata ca intr-un final sa invinga : dragostea ! e ca o muzica divina care rasare de departe, de foarte departe, din adancul ascuns si inchis al inimii, din inceputurile ancestrale ale fiintei umane, pentru ca apoi sa creasca in intensitate pana cand simti inima atat de mica si de neincapatoare ca iti vine sa iti strigi bucuria de a fi trait momentele de constientizare ale acestui puternic sentiment. Si totul impletit cu parfumul ei... Si totul in galbenul-auriu-portocaliu-nisipiu al toamnei tarzii... Anii alearga nebuneste inapoi, si scanteia divina din sufletul fiecaruia din noi face ca materialul sa fie dominat de spiritual , si in felul asta intinerim ! Niciodata nu intelegeam zambetul destins si totodata enigmatic al perechilor de batrani fericiti care se plimbau in toamnele tarzii prin parcurile pline de frunze cazute...
Pastrez ca pe o icoana in minte imaginea ei, in diminetile de sambata cu aroma de cafea fierbinte facuta in casa si nu cumparata de la dozatorul din coltul strazii, cand soarele de toamna o mangaia usor pe fatza adormita si bagata in perna. E atat de bine sa o stiu acolo, cuminte, calda, atenta la detalii, si infiorator de acasa ... e atat de suav parfumul ei... atat de oriental dar atat de european, agresiv dar ametitor de tandru, ascunzand enigme care iti dau fiori dar in acelasi timp impartasindu-ti toate cele...
E toamna tarzie iar... iar eu, m-am indragostit... din nou.. si la fel de irecuperabil ca si prima data...
M-am indragostit de sotia mea !

viata...

Gandurile alearga prin mintea mea ca un Orient Express printr-o minuscula gara uitata de timp si atarnata de vesnicie. Totul se intampla cu viteza luminii, totul fuge de mine mai mult ca oricand. Sentimente contradictorii se bat sa iasa pe gura sufletului, iar singurul meu gand coerent care reuseste sa razbata din noianul ce se rostogoleste continuu este : VIATA ! acest minunat dar care ne este oferit fiecaruia dintre noi cu atata daruire si cu atata incredere. Acest cuvant atat de firav si de stralucitor totodata, dar care ascunde in spatele lui atatea semne de intrebare. Oare de ce doar in momentele de grea cumpana reusim sa intrezarim dimensiunile acestui cuvant? de ce trebuie sa ne paraseasca cineva dragpentru a ne opri din goana asta ridicola de zi cu zi? de ce trebuie sa simtim gustul de fiere al infrangerii si al deznadejdii pentru a intoarce ochii si sufletul catre cel mai frumos dar primit vreodata?
Cu siguranta toate trebuie sa se intample pentru ca nimic nu este intamplator! Nu poti sa gusti rasaritul decat dupa o noapte adanca. Nu poti sa simti caldura zilelor de mai decat dupa o iarna lunga si grea. Cineva spunea atat de bine ca motivul pentru care cadem este acela de a invata sa ne ridicam. Important este sa nu obosim sa o facem. Dar o facem?